Zbor de fluture

[songbird]

nu le astepta.

fii convinsa ca ce ai scris e frumos si intoarce-te o data cu fata pentru a-ti primi binemeritatul sarut

na, ca am comentat fara sa vreau ...

[DjCeline]

Lulu, vreau continuarea!!!!e clar?? ma tzii in suspans aici, vorba lui Ralu, ca in LOST!

[dark_angel]

te-ai intors si... nu-i frumos sa lasi pe cineva in pom,fie el si cires inflorit

 

imi place la nebunie cum decurge povestea si sunt foarte foarte curioasa

Edited September 19, 2006 at 03:54 PM by dark_angel

[raluca]

am revenit cu o parte din capitolul 5 momentan nu are un nume, urmand ca acesta sa-l pun la sfarsit, cand termin de scris capitolul...dar am zis sa nu va mai tin in suspans

 

CAPITOLUL V

 

 

De îndată ce privirile noastre s-au întâlnit, tânărul zeu s-a pogorât în mediocritatea zilelor, aripile ce i-au fost date prin cuvinte s-au spulberat într-o clipă şi un sentiment de frustrare mi-a inundat tot trupul. Nu-mi venea să cred că cel pe care mi l-am închipuit ca pe un Endymion printre muritori era acelaşi ce a îndrăznit să creadă că ştie totul despre mine doar privindu-mă în ochi. Simţeam o dorinţă arzătoare să-i spun că nu-mi păsa de ceea ce mi-a zis el, căci nu mă cunoştea deloc şi toate cuvintele ce mi le-a spus în parc nu însemnau nimic pentru mine. Dar n-am spus nimic. Am lăsat să se aşterne o linişte perfectă între noi. Ne pătrundeam ochii unul altuia. Dacă vroia să-mi citească printre gânduri, nu-mi păsa. De fapt, chiar vroiam să o facă, să-mi citească în ochi indiferenţa faţă de vorbele lui, nepăsarea faţă de presupusele lui cunoştinţe despre filosofia vieţii ( îmi era greu să cred – din pur orgoliu feminin – că ar ştii atâtea câte susţinea mama lui). Aşteptam ca ceva sau cineva să spargă perfecţiunea timpului şi a liniştii ce s-a pogorât asupra grădinii. Încercările mele de a-mi da seama la ce se gândeşte erau zadarnice. Expresia feţei lui nu se schimbase de când ne întâlnisem privirile. Avea acelaşi zâmbet – de ce părea atât de inocent? – şi aceeaşi sclipire în albastrul ochilor. Inima începuse să-şi mărească numărul de pulsaţii. Îmi era teamă. „De ce ţi-e teamă, prostuţo?” – era tot ce-mi trecea prin minte.

Deodată zâmbetul i s-a prelins pe faţă şi a început să râdă. Părea la fel ca un copil dezgolit de păcat, îmbrăţişat de armonie şi inocenţă. Îl priveam mirată:

 

- Nu înţeleg ce poate fi atât de amuzant.

 

S-a oprit din râs, dar buzele lui încă mai purtau aroma surâsului.

 

- Se spune că o fotografie valorează cât o mie de cuvinte. Privirea ochilor tăi înşiră un milion de fraze.

 

Am tresărit la auzul vorbelor sale şi mi-am îndreptat ochii în altă parte.

 

- Nu ai de ce să-ţi fie teamă! mi-a spus aproape în şoaptă, cu blândeţe.

 

Nu puteam înţelege atitudinea sa. Nu puteam să-mi dau seama ceea ce vroia, ceea ce gândea, iar asta făcea ca sentimentul de teamă să crească în intensitate. Am încercat să-l camuflez – deşi ştiam că o fac în van – şi i-am răspuns cu ceea ce am vrut să fie o urmă de ironie:

 

- Teamă? De ce mi-ar fi teamă? Şi mai ales, de ce mi-ar fi teamă de tine?

 

- De ce te minţi? Nu vei ajunge la ceea ce-ţi doreşti dacă-ţi creezi o lume de minciuni. Cunoscându-te pe tine însăţi vei putea să accepţi adevărul tău suprem şi să-ţi conduci viaţa spre lumea cunoaşterii, nu o lume derizorie creată din iluzii şi minciuni.

 

Nu ştiam ce să-i răspund. Degeaba încercam să-mi ascund sentimentele sau gândurile.

 

- Ania, Mystère!

 

Eram salvată! Cel puţin pentru câteva momente. Cred că Dumnezeu a trimis-o pe doamna Dimago în acel moment în grădină, pentru a-mi putea limpezi puţin mintea şi a mă elibera de tensiunea ce începuse să pună stăpânire pe mine.

 

- Ce este, mamă?

 

Modul în care a pronunţat cuvântul „mamă” a făcut să mă străbată un fior, dar nu înţelegeam de ce.

 

- Ania trebuie să plece acum. Tatăl ei se grăbeşte. Însă nu vă întristaţi! Veţi avea timp să vorbiţi şi să vă cunoaşteţi mai bine la cina de mâine seară.

 

Picioarele au început să mi se înmoaie la auzul cuvintelor doamnei Dimago. „Cum aş putea să stau atât de mult timp în aceeaşi cameră cu el?”

 

- Îmi pare rău, dar nu pot veni.

 

- Tatăl tău mi-a promis că te va aduce. În plus, sunt sigură că şi Mystère ar fi dezamăgit dacă nu ai veni.

 

Îmi vorbea atât de frumos şi sincer, cu o privire atât de blândă în ochi, încât îmi era imposibil să o refuz încă o dată. „Doar nu vom fi doar noi, nu? Sigur vom purta o simplă discuţie.”

 

- Voi încerca să vin, i-am spus zâmbindu-i. Am primit ca răspuns un alt zâmbet, după care i-am salutat şi m-am îndreptat spre tatăl meu care mă aştepta la intrarea în grădină.

 

 

***

 

Ajunsă acasă m-am trântit pe pat şi mi-am închis ochii, învăluindu-mi mintea cu întuneric pentru a-mi pune ordine în gânduri. „Nu se va întâmpla nimic. De fapt, nu are ce să se întâmple. Îmi imaginez eu lucruri. Voi încerca să stau cât mai departe de Mystère şi astfel nu va putea să mă observe…Hmm…De observat poate să mă observe, doar nu-l pot împiedica, dar măcar nu va putea să-mi dea tot felul de replici. Nu pot să înţeleg ce rost au şi nu pot să înţeleg interesul acesta faţă de mine – al întregii familii. Nu sunt cu nimic mai specială decât alte fete de vârsta mea…poate mă diferenţiez de ele prin ideea mea de a atinge perfecţiunea, de a afla adevărul meu suprem, de a…” În acel moment mi-am amintit de ceea ce mi-a spus Mystère în grădină: “Cunoscându-te pe tine însăţi vei putea să accepţi adevărul tău suprem…”

“E…doar o coincidenţă”, mi-am spus. “Nu sunt singura care caută adevărul suprem despre sine. Poate că e ceva neobişnuit pentru persoanele de vârsta mea. În plus, cineva ca Mystère, care are cunoştinţe de filosofie a vieţii, se gândeşte la acest lucru. Putea la fel de bine să-i spună acest lucru şi…Elizei…nu? De ce încerc să mă conving de anumite lucruri? Ah! De ce totul trebuie să fie atât de confuz? Poate voi reuşi să îmi dau seama de mai multe la cină. Cel puţin sper.”

 

 

***

 

A doua zi m-am dus la Eliza pentru a-i cere părerea.

 

- Din câte am înţeles eu din ceea ce mi-ai spus, Mystère e…un adevărat mister! Ce bine i se potriveşte numele!

 

- Eliza, nu te mai prosti!

 

- Dar vorbesc serios!

 

I-am aruncat o privire ironică care s-a transformat într-una de confuzie.

 

- Să înţeleg că nici tu nu ai nicio idee.

 

- Nu, dar poate vei afla mai multe la cină. Mi se pare ciudat acest interes faţă de tine şi ceea ce mi se pare şi mai ciudat e faptul că Mystère e acelaşi din parc. Îţi aminteşti ceea ce ţi-a spus? Că încerca să se apropie de tine timp de o săptămână, dar nu a găsit un moment potrivit?

 

- Da, îmi amintesc. De ce?

 

- Asta înseamnă că el ştia de la început că tu eşti cea pe care “trebuie” s-o cunoască. Cine ştie? Poate a rugat-o pe mama lui să vă aducă împreună să vă cunoaşteţi.

 

- Dar el găsise motivul pentru a intra în vorbă cu mine. Ce rost mai avea toată mascarada aceasta?

 

- Doamne, Ania, înceată eşti! Sunt mai mult ca sigură că Mystère s-a îndrăgostit de tine şi, aflând că eşti fiica celui cu care tatăl său e partener de afaceri, s-a gândit că aşa te poate cunoaşte mai bine şi să-ţi trezească în suflet dragostea pentru el.

 

Am început să râd în hohote la auzul cuvintelor pe care mi le spunea Eliza, şi mai ales de seriozitatea cu care le spunea.

 

- Eliza, tu te auzi ce spui? Suntem în secolul XXI, nu în evul mediu, unde se aranjau căsătoriile. În plus, nu aş accepta acest lucru niciodată.

 

- Dar ai acceptat să te duci la cină! E ca şi cum ai fi acceptat acest joc.

 

Nu mă puteam sătura să râd de privirea şi cuvintele Elizei. Mi se părea foarte amuzant faptul că ea credea ceea ce îmi spunea.

 

- Ania, nu mai râde atâta! Vei vedea că am dreptate!

 

- Eliza, ce-ar fi să mă laşi pe mine să-mi dau seama de aceste lucruri?

 

- Atunci de ce ai venit să-mi ceri părerea?

 

- Deoarece credeam că îmi vei spune ceva mai verosimil, nu poveşti din secole anterioare.

 

- Doar pentru că tu trăieşti în acest secol şi ai o mentalitate în concordanţă cu prezentul, nu înseamnă că ei nu pot gândi la fel ca cei care trăiau în trecutul în care părinţii aranjau relaţiile dintre copiii lor.

 

- Atunci pot să spun că îmi pare rău pentru ei, dar eu nu pot accepta asta. Am principiile mele. Ştii foarte bine că pentru mine iubirea contează foarte mult când vine vorba de o relaţie.

 

- Da, tocmai de aceea ai fost rănită de atâtea ori.

 

- De ce trebuie să-mi aminteşti de asta?

 

- Pentru a te face să înţelegi că poate ar fi bine să-ţi mai schimbi puţin principiile. Nu toată lumea gândeşte la fel ca tine şi…

 

- Şi eu nu sunt nevoită să gândesc ca toată lumea!

 

- Încăpăţânarea este un alt lucru la care ar trebui să renunţi.

 

- A, da? i-am răspuns pe o voce fermă. La fel cum eu accept lumea aşa cum este, aştept să fiu acceptată aşa cum sunt.

 

- Eşti sigură că o accepţi aşa cum e?

 

- Ce vrei să spui cu asta?

 

- Încearcă să găseşti singură răspunsul.

 

S-a lăsat o linişte perfectă întreruptă doar de sunetul paşilor mei spre uşă.

 

- Trebuie să mă pregătesc pentru cină.

 

Am ieşit din casa Elizei şi am luat-o pe strada ce mă îndrepta spre parc.

Edited October 6, 2006 at 10:44 PM by raluca

[DjCeline]

ok..eu..cum sa iti spun, trebuie sa iau DEX-ul alnga mine fiindca efectiv nu mai am cuvinte!!! descrie odata scena aia de la cina!!! OMG...abia astept... i just..love it!!! chiar nu am nimic de criticat!

[dark_angel]

Superb! Abia astept continuarea! povestea asta chiar merita publicata!!

 

o singura chestie...parca era prea multa "liniste perfecta"...dunno...nu mi-a sunat mie bine repetitia si mi se pare ca nu avea rostul sa faci linistea de dupa discutia Aniei cu Eliza "perfecta"; suna un pic exagerat si ar trebui sa sublinieze ceva ( asa cum subliniaza trairile interioare ale Aniei cand era cu Mystere in gradina, unde btw merge super bine)

Edited October 7, 2006 at 01:08 PM by dark_angel

[raluca]

Superb!  Abia astept continuarea!   povestea asta chiar merita publicata!!

 

o singura chestie...parca era prea multa "liniste perfecta"...dunno...nu mi-a sunat mie bine repetitia si mi se pare ca nu avea rostul sa faci linistea de dupa discutia Aniei cu Eliza "perfecta"; suna un pic exagerat si ar trebui sa sublinieze ceva ( asa cum subliniaza trairile interioare ale Aniei cand era cu Mystere in gradina, unde btw merge super bine) 

<{POST_SNAPBACK}>

 

10x for telling me de publicat eu vreau...dar...impossible dream i guess...insa va spun de pe acum ca nu voi posta tot romanul.... nu de alta, dar azi mi-a atras cineva atentia ca pot sa-mi pierd drepturile de autor...bine...nu se stie da vine unu da de capitole, scrie in continuare si ies el cum ca e al lui...no thanks! ca nu de aia ma chinui!...so...in curand...nush...poate sa cer sa se face topicu ascuns si sa aveti acces doar cei care imi citesc romanu

[dark_angel]

10x for telling me de publicat eu vreau...dar...impossible dream i guess...insa va spun de pe acum ca nu voi posta tot romanul.... nu de alta, dar azi mi-a atras cineva atentia ca pot sa-mi pierd drepturile de autor...bine...nu se stie da vine unu da de capitole, scrie in continuare si ies el cum ca e al lui...no thanks! ca nu de aia ma chinui!...so...in curand...nush...poate sa cer sa se face topicu ascuns si sa aveti acces doar cei care imi citesc romanu

<{POST_SNAPBACK}>

 

dap are dreptate cine ti-a zis asta(se intampla cu ce se posteaza pe deviantart,de exemplu)...poti sa iti faci un blog pe un site care iti permite sa alegi cine sa-ti citeasca posturile si sa scrii acolo restul romanului

 

btw...nu e un vis imposibil...cand e gata il trimiti la mai multe edituri si vezi ce ti se raspunde; am increderea ca o sa-l remarce cineva si o sa-l publice!

Edited October 7, 2006 at 03:59 PM by dark_angel

[DjCeline]

lulu, trebuie doar sa ai incredere...

ai putea sa pui un disclamer la inceputul romanului...desi nici asta nu te scuteste de posibilitatea de a iti fura cineva ideea.

[raluca]

cred ca-l voi ruga pe Vic sa-l faca in asa fel incat sa il poata citi doar cei care primesc invitatie..sper sa mearga daca nu, atunci va trebui sa asteptati pana il termin...sau sa va trimit pe mail

[raluca]

am venit cu sfarsitul capitolului 5

 

 

După ce am zăbovit puţin în parc, m-am întors acasă pentru a mă pregăti pentru cină. Mi-am luat o rochie neagră, ce-mi aluneca suav pe corp şi am dat puţină sclipire ochilor mei, punându-i în evidenţă cu puţin maro pal. Vroiam să mă simt şi să fiu elegantă. M-am privit în oglindă încercând să-mi dau încredere. După aceea m-am dus la fereastră să admir perfecţiunea lunii – o lună plină, caldă şi strălucitoare cum n-am mai văzut. Privind-o aveam impresia că îmi zâmbea. O stranie linişte m-a pătruns, dar nu era stranie liniştea în sine, ci profunzimea ei. Ştiam, simţeam că totul avea să fie bine. Am ieşit din camera mea şi m-am îndreptat spre holul din faţa uşii, unde mă aştepta tatăl meu.

Am părăsit casa purtând un zâmbet pe buze, simţindu-mă la fel ca marea mângâiată de soare.

Când am ajuns la Casa cu fluturi, doamna Dimago ne-a surâs în prag şi ne-a invitat cu căldură să poftim în sufragerie.

 

- Masa va fi gata în câteva minute.

 

M-am aşezat pe canapeaua din faţa şemineului. Îmi plimbam privirea, dar nu-l găseam pe Mystère. „Poate am noroc!”

 

- Ania! am auzit-o pe doamna Dimago în spatele meu. Cina este servită. Poţi să te duci în grădină.

 

- În grădină?

 

- Da. Tu şi Mystère veţi cina acolo. S-a gândit că ţi-ar plăcea şi te-ai simţi mai în largul tău alături de fluturi şi parfumul florilor.

 

Nu-mi venea să cred! Nu ştiu ce putere mi-a îndreptat paşii spre grădină unde mă aştepta Mystère, dar în momentul în care mi-am ridicat ochii din pământ peisajul mi-a furat toată neliniştea. O mulţime de licurici împânzeau masa, ca un milion de mici lumânări plutitoare. Pe masă totul strălucea în argintul lunii. Parcă era o scenă scoasă dintr-un basm cu prinţese şi Feţi – Frumoşi. Eram profund impresionată şi nu puteam să ascund acest lucru.

 

- Mă încântă privirea ta. E sinceră…şi nespus de frumoasă această lumină ce te înconjoară.

 

L-am privit în ochii-i calmi, nereuşind să rostesc mai mult decât un şoptit:

 

- Mulţumesc…

 

Unde a zburat timpul dintre acel “Mulţumesc…” şi momentul în care parcă eram unul din fluturii ce pluteau deasupra mesei unde stăteau doi tineri, nu ştiu. Tot ce-mi amintesc e muzica naturii – o orchestră de fluturi, zumzete de greieri şi foşnet lin al vântului de mai printre flori.

 

- Ţi-ar plăcea să dansezi?

 

- Să dansez? Pe ce muzică?

 

- Chiar tu să mă întrebi acest lucru?

 

M-a pătruns cu ochii săi.

 

- Vrei să încetezi să mai priveşti prin mine?

 

- De ce? Tocmai acest lucru te face atât de specială, de diferită de toţi ceilalţi.

 

- Nu vreau…

 

- De ce îţi e teamă să fii diferită? De ce îţi e teamă să fii tu însăţi?

 

- Sunt eu însămi! Impresia ta că mă cunoşti e falsă!

 

- Cred că aceasta o pot decide doar eu, dar…ce-ar fi să uităm puţin de toată această filosofie şi să dansăm?

 

Primul meu impuls a fost să-l refuz, dar cuvintele inimii au luat-o înaintea cuvintelor raţiunii şi am acceptat. “E doar un dans! Cel puţin pentru câteva minute va înceta cu toate vorbele lui.”

Ne-am lăsat purtaţi pe valul muzicii cântată de natura dirijată de visătoarea lună. Nu era un simplu dans. Din momentul în care trupurile noastre s-au atins parcă au căpătat aripi, le-au deschis sfios şi au început să plutească deasupra mării de licurici şi flori multicolore. Vocea lui nu strica această imagine perfectă, dimpotrivă, îi dădea un aer aparte:

 

- Nu simţi cum eşti atât de aproape de perfecţiune?

 

- Atât de aproape de…perfecţiune?

 

- Nu asta cauţi? Calea spre perfecţiune?

 

- Da, însă…

 

- Însă?

 

- Am încercat să-mi ating perfecţiunea, să-mi găsesc adevărul suprem pentru a putea cunoaşte iubirea…

 

- Iubirea…?

 

- Nu e cea pe care o simt majoritatea, i-am răspuns privind în jos. Întotdeauna mi-am dorit ceva mai mult decât simpla dragoste. Eu caut acel sentiment care îţi poate elibera sufletul, acel sentiment care nu pune bariere cerului spre care poţi zbura cu aripile pe care ţi le oferă. Acea iubire fără prejudecăţi.

 

- Ai găsit-o?

 

- Nu, i-am răspuns cu un zâmbet nostalgic. Mai întâi trebuie să îmi cunosc întregul “eu”, să mă deţin pentru a renunţa la mine în momentul în care…

 

- De ce te-ai oprit?

 

- Pentru că tot ce spun eu se găseşte în perfecţiune…o perfecţiune care e atât de greu de atins încât pare imposibil. Iar dragostea este imposibilă dacă vine din partea unui singur suflet. Mulţi o numesc doar iluzie, alţii dragoste platonică. Sub orice nume, sentimentul e acelaşi.

 

- Şi tu…nu crezi că undeva în lume există un suflet zburător, la fel ca al tău, care te aşteaptă să vă întindeţi amândoi aripile împreună?

 

Întrebarea lui a rămas fără răspuns.

 

- Poate că se află la celălalt capăt al lumii…sau poate e atât de aproape de tine, încât nu v-aţi recunoscut.

 

- Poate…

 

- De ce priveşti atât de pesimist lucrurile?

 

- Nu le privesc pesimist, văd realitatea şi sunt conştientă de faptul că risc să risipesc toate bucuriile vieţii în căutarea mea. Dar simt că nu-mi voi găsi liniştea până când nu ajung la finalul călătoriei mele.

 

- Poate eşti mai aproape decât crezi.

 

- Sau poate nu voi ajunge niciodată.

 

- Vei ajunge.

 

- Eşti mult prea sigur în această incertitudine.

 

- Am încredere deplină în puterile tale.

 

- De abia ne-am cunoscut şi tu ai încredere deplină în puterile mele?

 

- E atât de greu de crezut?

 

Nu i-am răspuns.

 

- Ania, trebuie să înveţi să ai încredere în propriile forţe. Nu e aşa de greu.

 

- Mi-e greu să înţeleg.

 

- Să înţelegi? Să înţelegi…ce?

 

- Multe. Sunt întrebări la care încă nu am răspuns, şi de multe ori se nasc alte întrebări în căutarea acestora.

 

- Este ceva normal.

 

- Dar pustietatea sufletului?

 

- Fiecare dintre noi o are înfiripată. Depinde de cât de mult lăsăm acest deşert să se extindă.

 

- Deci…o simţi şi tu.

 

- O simţeam. Am reuşit să transform deşertul într-o grădină cu flori parfumate.

 

- Cum?

 

- Vei reuşi şi tu.

 

- Când?

 

- Curând.

 

- Iar eşti prea sigur.

 

- De data aceasta, mai mult ca niciodată.

Edited November 10, 2006 at 10:16 PM by raluca

[dark_angel]

eu una am ramas fara cuvinte...

 

tot ce pot sa-ti spun e ca a mers super bine sa citesc ce ai scris ascultand muzica lui Celine si chiar m-ai facut sa traiesc momentele descrise de tine! So,felicitari!! and keep on the good job!! povestea asta chiar trebuie publicata cand o termini!!

[raluca]

povestea asta chiar trebuie publicata cand o termini!!

<{POST_SNAPBACK}>

 

chiar am de gand sa-mi incerc noroc...after all, who knows where the road will lead us? only a fool would say...