Zbor de fluture

[DjCeline]

bebelushul nostru creste

super misto Lulu....cam trista partea cu cei care inchid ochii si nu se mai trezesc....dar...asta e...viatza...

[raluca]

(continuare cap 2)

 

***

 

Sa accept ca am pierdut batalia impotriva singuratatii? Cine...cine a luat locul meu? Cine mi-a inlocuit sufletul? Ania...nu mai sunt eu...vorbeste singuratatea din mine? Vorbeste melancolia...sensibilitatea...tristetea...sau durerea? Sau poate altcineva...Poate cineva s-a strecurat in inima mea. Dar ce mai conteaza? Stai putin...si daca n-as fi eu...nu, nu! Inca nu mi-am pierdut puterea! Trebuie sa invat sa zbor si cu aripile frante, chiar daca zborul va dura mai mult. Sa-mi plang de mila? Sa ma compatimesc? Nu! Nicidecum! La ce bun sa traiesc intr-un univers devenind patetica? Oricat de greu ar fi, chiar daca sunt sigura, trebuie sa gasesc in adancul meu puterea de a merge mai departe! Nu pot sa ma inchid in propriile-mi ganduri, sa-mi tin sufletul, care tanjeste dupa libertate, prizonier intr-un trup efemer. Si ce daca lumea nu e pregatita sa zboare alaturi de mine? Imi voi indrepta aripile spre cer si voi zbura...voi fi eu cea care ii va arata incotro sa-si indrepte si ea aripile! Dar inainte de asta...va trebui sa invat sa traiesc 100 de ani o data, nu un an de 100 de ori...sa-mi traiesc prezentul, nu trecutul sau viitorul...doar atunci sufletul meu va fi pregatit sa zboare!

 

Ce ciudat...oameni fug de suferinta...insa detin viata...unii zic ca viata inseamna suferinta...asta inseamna ca fugim de viata?

 

Sunt prea multe intrebari si prea putine raspunsuri...

 

Dar de ce trebuie sa ma gandesc acum la aceste lucruri? De ce imi vin toate astea in minte acum? Iar intrebari...

 

Oare chiar a fost o umbra sau doar mi-am imaginat? Si daca a fost cineva, cine ar fi putut fi? Si de ce tocmai eu? Doamne Dumnezeule, azi numai intrebari stiu sa pun!

Edited May 14, 2006 at 10:58 AM by raluca

[raluca]

(continuare cap II)

 

***

 

M-am trezit putin mai eliberata de toate gandurile ce mi-au invadat mintea in noaptea precedenta, insa acestea inca mai zaceau adormite in adancul meu. Ma simteam ciudat, nu puteam sa-mi explic multe lucruri, iar intrebarile, amintirile si gandurile ce ma copleseau in fiecare noapte isi lasau amprenta tot mai pronuntat pe sufletul meu.

 

In timp ce-mi indreptam pasii obositit spre scoala, unde urma sa-mi petrec 8 ore din acea zi, devenind cu totul alta persoana, ochii imi fugeau copilareste dupa lucruri mici precum vrabiuta ce statea si canta, frunzele verzi ce dansau in armonia vantului primavaratec, sau privirea inocenta a unui catelus ce latra la fiecare faptura pe care o vedea.

 

In mine traiesc doua persoane: cea care zambeste, se implica si pare fericita, si cea care mereu e in cautare de putina afectiune cu care sa-si umple sufletul gol, pustiit de atata singuratate.

 

In timpul zilei, alaturi de altii, sunt mereu prima persoana - incerc sa par vesela, sa-i fac pe altii sa se simta bine, dar ajungand intre peretii apatici ai camerei mele imi dau seama ca nu e nimeni langa mine - sunt singuratatea - si-atunci sufletul vesel isi aminteste de goliciune, pustietate, iar zambetul i se preschimba intr-un suras nostalgic.

 

- Ania! Grabeste-te! Vom intarzia!

 

Mi-am intors capul si-am zarit-o pe Eliza fugind inspre mine. M-a prins usor de mana si m-a tras dupa ea. Am alergat pana in fata scolii - ea, ingrijorata ca vom intarzia la prima ora, iar eu - inca pierduta prin gandurile mele. Mi-am ridicat privirea spre cladirea veche a liceului si-am realizat ca e timpul sa ma trezesc din reverie si sa dau frau liber persoanei vesele din mine.

 

***

 

- Pa, Ania! Ne vedem maine la scoala!

- Pa, Eliza! Poate...era prea tarziu. Plecase fara sa astepte sa termin ceea ce aveam de spus.

 

Eliza...de ce nu poti sa stai sa ma asculti? Parca eram cele mai bune prietene...

 

Am plecat in parc, pentru ca eram obosita - persoana vesela din mine inca incerca sa mai ramana putin timp, insa nu izbutea.

 

Eram doar eu - acum singuratatea - pe aceeasi banca singuratica la fel ca mine. M-am asezat cu capul pe genunchi si mi-am inchis ochii. Lacrimile imi stateau atarnate pe gene, dar nu vroiau sa-mi coboare pe obraji. Probabil ochii erau si ei obositi de atata tristete incat au uitat sa planga. Dar ma obisnuisem cu singuratatea. Ma obisnuisem ca Eliza sa nu aiba timp sa ma-nteleaga, ma obisnuisem sa fiu sufocata de dorinta libertatii.

 

In timp ce stateam cuprinsa in gandurile mele am simtit din nou privirea din noaptea cu parfum de cires. Mi-am ridicat ochii si pentru o fractiune de secunda am revazut umbra ce acum doua nopti parea inconjurata de fire de argint.

Edited May 16, 2006 at 01:48 PM by raluca

[raluchi]

He he sa zic, sa nu zic .... las ca te las pe tine (Ralucule) sa te lauzi

Bravo mey , pe toti ne-ai impresionat cat de frumos scrii

Adica ai un stil de profesionist , se leaga cuvintele de la sine

Ce sa mai zic si de faptul ca ai o gandire matura

 

So keep going !!!! Esti facuta pt asta

[raluca]

mercic Raluchi

 

pai daca tu nu ai zis atunci le zis eu eu luat premiul 1 la concursul unde am trimis cap I

[dark_angel]

 

Super tare,Ralu! Il meriti din plin

[raluca]

(sfarsitul cap II)

 

***

 

Am ajuns acasa, unde iarasi trebuia sa ma transform putin in persoana vesela. Dar azi eram obosita, zambetul refuza sa se asterne pe buze si am intrat in camera, unde puteam sa dezvalui al doilea "eu", unde secretele nu-si mai aveau rostul, peretii camerei mele imi cunosteau sufletul.

 

M-am intins pe patul pe care atatea lacrimi au fost varsate, iar mirosul amar al tristetii era impregnat in perne. Aerul inchis plutea ca o povara deasupra trupului meu...mi-am lasat pleoapele prada somnului si am adormit.

 

Deodata o lume noua a luat nastere, ca doua universuri paralele intre care pluteam fara sa-mi simt corpul, usoara ca un fulg ce strabate lumi si strapunge orizonturi.

 

O lumina puternica mi-a orbit ochii. Nu mai vedeam nimic, dar parca toate celelalte simturi mi s-au dezvoltat pe neprevazute.

 

Un miros placut si fin de cires a trezit in mine o emotie stranie, ca un deja-vu cuprins intre uitare si amintire. Eram din nou in parc, dar parca ceva se schimbase. Ciresii erau imbracati intr-o ceata umeda, dar placuta, si totul era cuprins in valuri de caldura ce parea incandescenta, insa emana o placere ciudata - imi umplea inima. Parcul era inconjurat de vis, unde pensula a scapat cativa stropi in nuanta de verde pentru a realiza contrastul. Oceanul cerului plutea senin, iar simfonia randunelelor imi adia in suflet. Spatiul era nelimitat, doar niste linii sinuoase, timide, delimitau cadrul. Timpul a fost oprit de inima mea pentru a imortaliza momentul...si dintr-o data, atat de repede cum mi-au fost prinsi in capcana luminii, ochii mi s-au deschis.

 

Ma plimbam cu pasi timizi, incercand sa nu calc iarba frageda, sa nu dizolv sufletele minuscule ale florilor nou-nascute. Nu stiam de ce ma aflam acolo, dar simteam ca ceva se va intampla. Inainte sa-mi dau seama de ceea ce m-a adus in parc, am simtit o mana calda atingandu-mi spatele si parca incerca sa ma patrunda, sa-mi ajunga la inima, sa-mi cuprinda sufletul. M-am intors repede pentru a vedea cine era - si-atunci am vazut o silueta cuprinsa in culori de curcubeu, tesuta pe margini cu boabe de roua argintii. Am intins mana pentru a o atinge, pentru a-i putea vedea chipul...dar in acelasi moment totul s-a preschimbat: parcul in peretii camerei mele, mirosul plapand al florilor in aerul inchis.

 

De atunci a inceput sa ma chinuie intrebarea: cine sau ce era acea silueta? Chiar si cuprinsa in spatiul realitatii puteam simti urma lasata de mana pe spatele meu - emana o energie inexplicabila in tot corpul, imi dadea senzatia de fragilitate, dar nu a trupului, ci a sufletului. Simteam cum toata puterea stransa pana atunci din dureri si suferinte si-a pierdut din intesitate. Imi era teama, caci aveam impresia ca sufletul meu era mai deschis ca niciodata - astepta ceva?

 

Aveam acelasi vis in fiecare noapte. Silueta incepea sa devina o obsesie pentru mine - o vedeam peste tot, incercam sa aflu de unde provenea. Zi de zi urma lasata pe spate isi facea tot mai simtita prezenta.

 

 

- Nu pot sa imi dau seama ce e cu mine! De ce ma implic atata, de ce ma chinuie atata acest vis?

 

- Ania, numai tu poti sa-ti raspunzi la aceasta intrebare. Nu inteleg nici eu de ce te obsedeaza acea silueta. Dar poate esista o explicatie...

 

- Si care e aceea? am intrebat-o pe Eliza nerabdatoare.

 

- Pe tine mereu te-a atras misterul, necunoscutul, si aceasta silueta s-a transformat in misterul tau. Poate acea silueta...

 

- De ce te-ai oprit? De ce ma privesti ca si un leu ce e gata sa-si atace prada?

 

- Ai grija ca aceasta obsesie sa nu se transforme in...

 

- In?

 

- Intr-o dragoste pentru un mister.

 

- Dragoste pentru un mister? Ti-ai pierdut mintile? Cum ar putea cineva sa simta dragoste pentru un mister?

 

- Nu stiu. Tu esti cea care se "ocupa" cu misterul si profunzimea. Intr-o zi iti vei da seama ce inseamna aceste vise nepatrunse.

 

 

gata si cu al doilea

[dark_angel]

superb!!

 

imi place super mult cum ai incheiat capitolul

[raluca]

superb!!

 

imi place super mult cum ai incheiat capitolul 

<{POST_SNAPBACK}>

 

 

glad u liked it

[raluca]

m-am hotarat sa schimb numele romanului in zbor de fluture...veti vedea pe parcurs de ce

 

in curand voi posta prima parte din cap 3 - parfum de cires

[raluca]

CAPITOLUL III - PARFUM DE CIRES

 

 

Dupa nopti ce pareau o eternitate, intrebarile despre silueta au inceput sa-si piarda din putere, la fel cum florii incep sa-i imbatraneasca petalele inainte de a se transforma in cenusa. Am uitat si de singuratate, m-am hotarat sa-i dau sufletului meu putina vacanta, sa uit pentru un timp de sentimente. Ma plimbam prin parc in fiecare zi. Aerul proaspat imbatat de parfum de cires imi patrundea in tot trupul si ma elibera de toate gandurile, umpland golul ce-l simteam de multe ori. Stateam pe banca, inundandu-i singuratatea cu cantece si versuri scrise in goana de un suflet zburator.

 

Zilele treceau prin aceeasi monotonie, dar ma simteam bine, in ciuda acestui fapt. Aveam nevoie de acea monotonie pentru a putea sa petrec putin timp cu mine insami. Imi puneam intrebari, gaseam raspunsuri si incercam sa inteleg partea din mine ce de multe ori dorea sa evadeze din trup - sufletul a ajuns sa se transforme intr-o teorie a haosului. Ma simteam ca o marioneta condusa de un "eu" ce a nascut in mine pe nesimtite. Aceste zile "monotone" erau ca o terapie pentru mine - ma ajutau sa scap de acea stare de viata traita pe o scena de teatru de papusi.

 

Intr-o zi in care stateam si contemplam zborul lin al pasarilor am simtit acelasi parfum placut si fin de cires pe care-l simteam in visul meu. Pentru o secunda am crezut ca visez iar, dar mi-am deschis ochii si-am vazut ca parcul era acelasi ca de obicei - doar parfumul se simtea. M-am ridicat de pe banca si am inceput sa caut cu privirea silueta care de atata timp imi umplea visele.

 

 

- Pot sa ma asez? Nu mai e nici o banca libera prin apropiere.

 

M-am intors, iar ochii mi-au ramas surprinsi de frumusetea chipului pe care se prelingea lumina plapanda a soarelui. Parul lung pana la umeri parea tesut din pene de corb, atat de negru, incat insasi intunericul se putea ineca in el. Ochii de un albastru patrunzator ascundeau tainele oceanelor, iar razele ii dezvaluiau sclipirea sufletului. Mantia neagra ce-i invaluia trupul ii scotea in evidenta formele suave. Parca un inger se pogorase in fata mea. Nu stiam daca visam sau daca pluteam pe aripile realitatii.

 

- Da...poti, am raspuns cu o soapta.

 

Ne-am asezat amandoi pe banca si pentru cateva clipe - sau a fost o eternitate? - linistea s-a lasat deasupra noastra. Si-a deschis cartea pe care o avea in mana, dar pe care eu nu o observasem, si a inceput sa citeasca. Eu il priveam cu niste ochi mari si incetul cu incetul simteam cum ma desprindeam de realitate, iar sufletul meu isi lua zborul, plutind deasupra bancii, unde o copila de 17 ani era vrajita de frumusetea unui tanar pe care nici nu-l cunostea. Vroiam ca timpul sa se opreasca in loc, sa raman acolo pe vecie, cuprinsa de acel sentiment straniu pe care nu-l puteam defini, dar care-mi placea - imi indulcea trupul, inima, sufletul si mintea.

 

- De ce mereu vii aici singura?

 

Vocea lui m-a trezit din reverie.

 

- Vin...aici...singura? Ce vrei sa spui?

 

- Timp de o saptamana te-am vazut, venind in fiecare zi, asezandu-te mereu pe aceasta banca. Cateodata plangeai, cateodata cantai sau insirai versuri. Nu puteam sa-mi explic ce se poate intampla in sufletul unei persoane ca tine. In fiecare zi imi faceam curaj sa ma apropri, sa-ti adresez macar un "Buna!" suflat de vant, dar niciodata nu indrazneam...

 

- Si de ce azi?

 

- Din pricina unui vis pe care l-am avut de cand te-am zarit pentru prima data. Azi am simtit ca a venit momentul potrivit, azi am simtit ca pot sa ma apropri.

 

- Un vis? l-am intrebat uimita, gandindu-ma la visul care ma urmarea in fiecare noapte. Ce...vis? Daca pot sa intreb?

 

Simteam cum obrajii mi se-nrosesc in timp ce caldura imi inunda corpul.

 

- Esti frumoasa cu obrajii rosii! Parca tot spiritul tau reinvie! Tristetea nu s-a nascut pentru cineva ca tine! Trebuie sa zambesti in fiecare moment, pentru ca doar asa vei putea aprecia cu adevarat viata.

 

Il priveam mirata, ii urmaream buzele in timp ce vorbea, ii sorbeam cuvintele si parca intram intr-o transa.

 

 

cam atat pt moment

[songbird]

este frumos, plin de inspiratie si clar autobiografic in general tindem sa scriem despre ce ni s-a intamplat sau ce am dori sa ni se intample.

 

singurul meu sfat, asa cum ti-am mai spus, e sa incerci sa te detasezi de limbajul asta cu multe metafore, epitete, you know - foarte artistic. poti trezi emotia cititorului si numai prin profunzimea lucrurilor pe care le descrii.

remember: arta nu e un scop in sine, ci un mijloc.

 

inca o data, te pup cu felicitari pt text - astept(am) continuarea!

[celindi]

liricitatea textului nu este nicicum ceva negativ, insa cum a zis si Ale, nu este chiar necesar pentru a face textul estetic. Uneori e bine sa lasam lirismul pentru poezie .

 

Oricum mie imi place la nebunie cum scrii. Ai un stil care este usor de citit si care te captiveaza imediat. Povestea este foarte interesanta

 

Ah... Ale... sa stii ca nu neaparat scriem despre lucruri care s-au intamplat sau care am vrea sa se intample. Povestea pe care o scriu eu (in romana) nu are nici o legatura cu mine, dar e altceva.. incerc sa ma transpun in pielea personajelor pentru a le face un pic autentice. A nu se intelege ca le modelez dupa mine.

Edited June 17, 2006 at 01:28 PM by celindi

[songbird]

Ok ok deci un pic (mai mult) de subiectivitate tot exista

[raluca]

merci fetele ca v-ati luat din timp sa cititi. cat despre metafore and stuff nu pot sa zic ca o fac intentionat...asa simt si asa scriu...

 

iar povestea chiar nu are legatura cu mine...veti vedea pe parcurs ca e imposibil..de fapt tu, Alexiel, stii despre ce e vorba

[celindi]

tocmai de asta ii spuneam Alexandrei ca desi e la pers I si emotiile sunt foarte puternice, nu e neaparat sa fie inspirat din realitate. Una e sa scrii ceva ce simti tu ca persoana si alta e sa te transpui in pielea personajului.

[raluca]

(continuare cap III)

 

Îl priveam mirată, îi urmăream buzele în timp ce vorbea, îi sorbeam cuvintele şi parcă intram într-o transă. Aveam privirea pierdută. Vocea lui răsuna ca un ecou, dar nu puteam să-i disting cuvintele.

 

- Nu cred că ştiu destule despre viaţă…încă, i-am răspuns într-un final.

 

- Nici nu e nevoie. Viaţa e asemeni unei cărţi. Fiecare zi trăită este o filă parcursă. Însă trebuie să învăţăm să citim şi printre rânduri.

 

- Printre rânduri? Mai întâi ar trebui să învăţăm să cititm ceea ce e scris negru pe alb şi mai apoi să căutăm alte răspunsuri printre rânduri. Mulţi de abia reuşesc să-şi citească cum trebuie cartea, dar se grăbesc să şi citească printre rânduri.

 

- La fel ca tine?

 

- Poftim? l-am întrebat pe un ton rece.

 

M-am întors spre el până când ochii mei i-au întâlnit pe ai lui. Dacă prima dată când i-am zărit mi s-au părut fermecători, acum simţeam că mă scufund în adâncimea lor. Erau atât de clari încât un sentiment de părere de rău a început să încolţească în mine pentru că i-am răspuns atât de rece. Probabil că privirea a schiţat răceala din răspunsul meu, căci străinul – ciudat, dar nu-l simţeam un străin, cu toate că era – şi-a îndreptat ochii spre cer.

 

- Îmi pare rău dacă te-am jignit în vreun fel, dar nu asta era intenţia mea. Cred că eşti una din acele persoane care, dacă privesc cerul, văd mai mult decât norii ce-l acoperă sau culoarea pe care acesta o expune celor care sunt prea ocupaţi ca să-i observe adevăratul chip. Sunt oameni care nici nu se mai obosesc să privească cerul – e acelaşi ca de obicei – îşi spun – fie că e acoperit de nori, stele, sau e clar precum apa cristalină de izvor. Dar tu…tu ştii că frumuseţea cerului nu constă în nori, în culorile pe care acesta le poate avea – nu. Frumuseţea cerului este redată de viaţa pe care acesta o dăruieşte, o inspiră, de sentimentul de beatitudine pe care-l poate aprofunda până la paroxism. La fel este şi natura – de fapt tot ceea ce ne înconjoară. Chiar şi o singură particulă de praf are farmecul ei. Iar tu, tu poţi vedea această frumuseţe, poţi simţi această beatitudine cu toată fiinţa ta. Pot să-mi dau seama de aceasta, şi de mai multe, doar privindu-te în ochi. Poate că de aceea vii mereu în parc – este ceea ce-ţi înspiră viaţă. Probabil simţi că natura te înţelege mai bine decât oricine altcineva. Nu are nevoie de prea multe cuvinte, căci sufletele se pot înţelege doar respirând, iar natura îţi oferă aerul de care ai nevoie. Majoritatea nu înţeleg acest lucru – tu îi vezi mult prea superficiali din această cauză, poate chiar sunt – iar ei te văd ca pe o copilă visătoare ce mereu este cu capul în nori, când de fapt singurul lucru pe care-l cauţi este cineva care să te înţeleagă şi să-ţi fie aproape. Cineva care să ia locul naturii şi să-ţi ofere “aerul” de care ai nevoie să trăieşti – afecţiune, tandreţe, iubire. Crede-mă, ştiu cât de greu este să simţi un mare gol aici (şi-a pus mâna în dreptul inimii), căci îl simt şi eu, şi la fel ca tine respir aerul ce mi-l dăruieşte natura.

Edited August 15, 2006 at 08:37 PM by raluca

[alextrusca]

Este foarte frumos...Dar iti zic niste kestii care s-ar putea sa-ti prinda bine la un moment dat.

 

1."beatitudine" x2 =>probabil nu ai sesizat repetitia la distanta de cateva randuri.

2.Incearca sa concentrezi monologul tipului...Ai spus aceleasi lucruri de doua ori, pierzand cam mult timp...Sentimentul exista si este pur.Doar trebuie prelucrat.

Incearca sa "livrezi" mesajul cat mai clar, mai concis, fara sa utilizezi o tona cuvinte...Daca sunt bine folosite (cum sunt la tine), te stimuleaza la introspectie...nu mai trebuie sa descrii tot mot-a-mot...Asteptam continuarea.

 

Si imagineaza-ti personajele vorbind dupa ce termini de scris...Ai sa vezi ce ca lumea e...Asa o sa-ti dai tu seama unde tre sa tai & unde tre sa adaugi replici si pasaje.

Edited August 15, 2006 at 09:03 PM by alextrusca

[DjCeline]

ralu abia astept continuarea!!! deci ..I WANT IT!!!

[raluca]

merci Alex de sfaturi voi tine cont de ele...cat despre imaginat, sa stii ca eu am obiceiul sa vizualizez si dupa sa scriu

 

Manu, u'll get it da stai numa sa scriu

[DjCeline]

dupa ce vei termina de scris "zbor de fluture" am sa strang toate capitolele si am sa il postez intreg si uite ca acum mi-a venit si mie sa iti critic putin munca stiu ca a mia zis cineva inainte de treaba asta(nu mai retzin cine si mi-e cam somnik sa caut) insa poate ar trebui ca unele replici sa fie mai simple, cu un limbaj mai "comun" sa zic asa. stiu ca tu gandesti foarte profund si pentru unele persoane romanul tau e un adevarat deliciu dar pentru altele este uneori destul de obositor sa descosi o serie intreaga de replici pline de profunzime. sper ca reusesc sa ma fac inteleasa

poate in unele momente limbajul ar trebui simplificat si ideea concentrata...

sper sa nu te deranjeze critica mea

[raluca]

dupa ce vei termina de scris "zbor de fluture" am sa strang toate capitolele si am sa il postez intreg si uite ca acum mi-a venit si mie sa iti critic putin munca stiu ca a mia zis cineva inainte de treaba asta(nu mai retzin cine si mi-e cam somnik sa caut) insa poate ar trebui ca unele replici sa fie mai simple, cu un limbaj mai "comun" sa zic asa. stiu ca tu gandesti foarte profund si pentru unele persoane romanul tau e un adevarat deliciu dar pentru altele este uneori destul de obositor sa descosi o serie intreaga de replici pline de profunzime. sper ca reusesc sa ma fac inteleasa

poate in unele momente limbajul ar trebui simplificat si ideea concentrata...

sper sa nu te deranjeze critica mea  

<{POST_SNAPBACK}>

 

nu ma supara chiar deloc...din contra

 

o sa incerc sa nu mai incarc asa...de fapt mi-am zis ca trebuie sa renunt la atatea metafore ca mesajul meu sa poata fi inteles

[alextrusca]

Deci....nu stiu daca metaforele sunt cele de care trebuie sa scapi...

Trebuie sa faci fraza simpla, nu foarte multe subordonate...si sa incerci sa eviti unele truisme...ai acolo...gen "cerul e albastru"...atata vreme cat textul te face sa vibrezi, poti renunta la astfel de afirmatii.Metafora se poate realiza astfel incat cititorul sa patrunda in profunzimile povestirii.Stilul e totul.

[dark_angel]

Superb!Absolut superb! E ceva in stilul tau care ma captiveaza! Edited August 16, 2006 at 12:02 PM by dark_angel

[raluca]

(sfarsitul capitolului III)

 

Mi-am aplecat privirea şi am suspinat înăuntrul meu, afişând pe buze un surâs nostalgic. Îmi era greu să admit, dar avea dreptate. Nu reuşeam să înţeleg cum un străin putea să vadă atât de clar prin mine. Valuri de întrebări izbeau inconştient mintea mea, dar nu puteam să pronunţ nici un cuvânt. M-am ridicat aproape maşinal de pe bancă, am rostit un “Mulţumesc!” de abia auzit şi m-am lăsat condusă de paşi. Unde? Nu ştiam şi nici nu-mi păsa. Tot ce vroiam era să plec de acolo. Cuvintele lui răsuceau cuţitul în rana din sufletul meu. “Cu ce drept mi-a spus toate astea? Cine se crede? Doar pentru că m-a văzut venind în parc asta înseamnă că ştie totul despre mine?”

 

Mă îndepărtasem destul de mult. Picioarele mi se mişcau singure, ducându-mă pe un drum pe care-l ştiau pe de rost. Probabil străinul credea că am înnebunit, dar nu mă puteam gândi la asta. Mă tulbura faptul că şi altcineva ar putea să-şi dea seama de ceea ce se afla în adâncul meu. Nu vroiam să se distrugă imaginea pe care o clădisem pentru cei din jur. Toată lumea mă cunoştea ca fiind puternică, realistă şi capabilă să ating orice dacă îmi propun. “Nu! Nimeni nu trebuie să descopere fragilitatea şi sensibilitatea mea! Ce rost ar avea ca lumea să ştie cine sunt cu adevărat? Oamenii nu au nevoie de cineva ca mine. În ziua de azi nu poţi trăi fiind ca mine – eşti călcat în picioare. De aceea trebuie să menţin aparenţele. E singura modalitate să-mi păstrez sentimentele, chiar dacă e dureros.”

 

M-am oprit în faţa unei clădiri vechi. Câteva lemne improvizate opreau unul din pereţi să se prăbuşească. În timp ce priveam clădirea ce mai avea puţin pâna la dezintegrare mi-am dat seama că sufletul meu este la fel ca ea. Ca o carte veche din care tot rupi pagini până când nu mai rămâne decât coperta. Şi-atunci începi să smulgi puţin câte puţin şi din ea. Vedeam trecutul meu prin această clădire – vechi şi uitat undeva în adâncul meu; vedeam prezentul – o incertitudine ce se clătina între cunoaştere şi pierdere; vedeam viitorul – se va prăbuşi sau nu?

 

“Dacă e dureros să fii tu însuţi, atunci ce rost mai are totul? Dacă viaţa mea o pot asemăna cu această clădire, atunci…atunci…”

 

Valurile de întrebări s-au preschimbat în lacrimi. Simţeam cum fiecare parte din trup îmi amorţeşte. Ştiam că nu trebuie, că nu am voie să plâng, dar lacrimile ce-mi inundau ochii nu puteau fi oprite. Le-am lăsat să alunece uşor pe obraz, la fel ca altădată, când mă ascundeam să plâng prin dulapuri sau camere goale. Îmi promisesem că nu voi mai plânge, că-mi voi îngropa lacrimile într-o cutie la umbra unui copac, şi că-mi voi închide inima într-o casetă de bijuterii de unde s-o scot şi s-o port la ocazii speciale. Dar n-a fost aşa. Nimic nu s-a întâmplat cum plănuisem. Probabil caseta de bijuterii era prea mică pentru inima mea, sau cutia se mucegăise din pricina larimilor – nu ştiu. Însă ceea ce avea să se întâmple nu puteam să-mi imaginez nici în cele mai înalte vise.

 

inca unul gata

[dark_angel]

Vreau sa stiu ce avea sa se intample!!

 

absolut superb

[DjCeline]

yuuummmyyy!!! mooree!! supre misto. ai mai simplificat limbajul si e absolut superb!!

[raluca]

ma bucur ca...va place...lucrez de ja la capitolul 4, dar nu va veni decat un pic mai tarziu

[songbird]

Raluca, imi pare rau ca mi-a luat atata timp sa scriu si eu o parere despre textul tau... you know, bad *free* timing.

 

Pot sa spun doar ca pe masura ce il "construiesti" incepe sa imi placa din ce in ce mai mult, intr-adevar ai reusit sa simplifici limbajul, lucru care sporeste credibilitatea personajelor tale ~ stiu ca probabil tu iti vezi textul ca pe ceva alegoric, dar crede-ma, cu cat mai down-to-Earth par personajele tale, cu atat vor transmite mai clar mesajul din spatele cuvintelor.

Altfel spus, cuvinte simple - intelesuri profunde.

 

O sa ai ceva de furca si cu "marea confruntare" din tine si din scrierile tale: tanara autoare versus tanara femeie indragostita. Desigur, din iubirea pe care o traiesti/visezi iti extragi emotia initiala, dar de acolo inainte e doar literatura. Ti-am mai spus asta...

 

Astept continuarea! Succes.

[raluca]

am venit cu capitolul 4 il postez pe tot ca nu e asa lung

 

CAPITOLUL IV – CASA CU FLUTURI

 

 

Trecuseră câteva săptămâni de la întâlnirea mea cu străinul. Nu mai mergeam în parc. Nu vroiam să-l întâlnesc. Îmi petreceam ziua citind sau scriind. Câteodată mergeam cu părinţii mei în vizită la nişte “prieteni de familie”. La început eram fascinată de casa lor imensă. Grădina era atât de mare încât aveai impresia că te poţi pierde în ea. Era singurul motiv pentru care mergeam acolo. Vacanţa de primăvară de abia începuse. Splendoarea se răsfrângea în razele de mai. Invitaţiile “prietenilor de familie” curgeau mereu şi aveam impresia că mă mutasem în grădina lor. Aflasem că singurul motiv pentru care eram mereu acolo era faptul că “prietenii” sperau să-l întâlnesc într-o zi pe fiul lor ca să devenim şi noi prieteni. În timp ce tatăl meu discuta despre afaceri cu Dimago – stăpânul grădinii care mă fascina mereu cu marea de culori jucăuşe – eu mă alintam în armonia miilor de fluturi ce-mpânzeau paradisul primăverii.

La început nu ştiam nimic despre băiat. Aflasem doar că-l cheamă Mystère. “Ce nume ciudat!” Primul meu impuls a fost să-i întreb pe părinţi dacă numele fiului lor a fost pus în lipsă de inspiraţie. Însă am reuşit să-mi stăpânesc acest impuls şi mi-am zis că-mi voi păstra întrebările pentru mine deocamdată. Mama lui îmi vorbea despre el cu multă admiraţie. A reuşit să-mi creeze o imagine a unui tânăr zeu de 19 ani, care, în ciuda vârstei sale fragede, cunoaşte mai multe despre filosofia vieţii şi natura umană decât învaţă alţii pe parcursul întregului lor destin. Imaginea lui căpăta nuanţe din ce în ce mai clare. De multe ori eram sufocată de metafore şi epitete aduse la adresa lui Mystère.

 

 

***

 

- Ar trebui să-o auzi, Eliza! De parcă n-ar exista altceva pe lume decât Mystère, Mystère şi iar Mystère!

 

- Poate exagerezi şi tu un pic. E normal ca un părinte să-şi laude copiii.

 

- Dar nu la fiecare 5 secunde!

 

- Exagerezi!

 

- Exagerez? Bine atunci data viitoare te trimit pe tine-n locul meu să-mi spui dacă exagerez sau nu.

 

- Nu înţeleg. Dacă te enervează, de ce te mai duci acolo? Ţi-o cauţi singură cu lumânarea.

 

- Mă duc pentru că…habar nu am de ce mă duc. Data viitoare îi voi spune tatei că nu mai am ce căuta acolo.

 

- Nicidecum!

 

- Nicidecum?!

 

- După ce ai îndurat atâtea laude la adresa acestui Mystère nu eşti deloc curioasă să-l cunoşti?

 

- La ce bun? Cred că-l cunosc prea bine din spusele mamei sale.

 

- Eu zic să mergi şi să-l cunoşti, iar după aceea poţi să te “retragi”.

 

- Doamne, Eliza, cine te mai înţelege?

 

- Perfect! Să-mi povesteşti şi mie cum a fost votre rendez – vous!

 

Fără să mă lase să mai spun un cuvânt a luat-o la fugă înspre fântâna din piaţă.

 

 

***

 

A doua zi am mers iar cu tatăl meu la “Casa cu fluturi” (cum am ajuns să o numesc din pricina miilor de fluturi din grădină). Mi-am spus că dacă nu îl voi întâlni azi pe Mystère, nu voi mai merge acolo, cu toate că îmi părea rău pentru micile făpturi florale ce au ajuns nemuritoare prin creaţiile mele ale căror inspiraţie erau. Cum am ajuns pe aleea care ducea spre casă, am auzit vocea doamnei Dimago – o combinaţie de fericire şi lacrimi strecurate:

 

- În sfârşit acasă, Mystère!

 

L-a îmbrăţişat atât de tare încât aveam impresia că o să-l lase fără aer. Nu am apucat decât să-l privesc pentru câteva clipe din spate, deoarece a intrat repede înăuntru. Însă asta nu m-a oprit să nu-i observ părul atât de negru, încât dacă îşi punea nişte agrafe sub formă de stele, puteai să juri că poartă noaptea. Doamna Dimago ne-a observat şi ne-a invitat în camera de zi. Până atunci nu intrasem decât o singură dată în casă, căci mereu îmi petreceam timpul în grădină. Acum, însă, imaginea camerei parcă se contura, se împânzea de culoare. Era foarte încăpătoare, dar parcă sufocată de mobilă. Pereţii erau vopsiţi într-un verde – galben, asemeni unui măr copt. Peste tot se simţea un parfum intens de flori de cireş.

 

- Mystère vrea să te cunoască în grădină, Ania.

 

I-am zâmbit şi m-am îndreptat spre singurul loc care mi-a oferit plăcere în acea casă. Grădina mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată, fluturii asemeni unor îngeri în miniatură. M-am îndreptat spre locul unde stăteam de obicei. În timp ce mergeam puteam să disting printre zumzăitul insectelor nişte paşi. Ştiam că e Mystère, dar refuzam să mă întorc. Vroiam să ne întâlnim unde mă simţeam cel mai bine. O mulţime de gânduri luau naştere în mintea mea şi pentru o clipă am avut impresia că un sentiment de teamă se trezeşte în mine. “E o prostie!” îmi spuneam. “De ce să-mi fie teamă?” Fără să-mi dau seama m-am oprit în loc. Ştiam că e şi Mystère acolo. Am inspirat adând şi m-am întors.

 

 

astept comentarii

Edited September 15, 2006 at 10:27 PM by raluca