90 replies to this topic

[celindi]

au... chiar asa crezi? *blushing* . Thanks.. mult de tot

De fraza urmatore am uitat complet. So .. let me think...

Luna ma privea cu nelinistea unei mame...
Nu ma intrebati de unde mi-a venit ideea. Sper ca se poate face ceva cu asta.

[songbird]

Luna ma privea cu nelinistea unei mame in poala careia eram dispusa sa imi asez toate umbrele din ganduri; dar nu s-a terminat nimic si nu reusesc sa gasesc un motiv pentru nelinistea mea. Scriu pe jumatate si caut cealalta jumatate de adevar in lumina lunii, care mi-e mama in singuratate.
Cat de absurd ne refugiem de noi si ne gasim alinarea in arhetipuri si fraze chic, cat de frumos facem sa curga cuvintele... culorile si muzica, destinele impletite anapoda - totul pare frumos in lumina ingaduitoare a lunii. Dar cat de crud e totul dimineata, cand se scutura podoabele si umbrele statute de pe ganduri... si cat ne este destinul de incalcit, cuvintele de seci si Luna de amara...

NEXT:
Vinovatia e doar un pretext pentru lipsa curajului de-a iubi

[DjCeline]

Vinovatia e doar un pretext pentru lipsa curajului de-a iubi ? poate da...poate nu. sunt oare vinovata ca mi-e greu sa renuntz la un trecut plin de vise? sunt oare vinovata ca nu te las sa ma iubesti asa cum vrei? nu sunt curajoasa dar nici lasha...vreau sa traiesc!! sa zbor...sa zaresc fericirea si sa cobor inapoi pe pamant... nu stiu unde sa ma duc...sunt pierduta intr-un abis iar sentimentele se invart in jurul meu...vin si pleaca...se  rotesc..ma ametzesc...iar eu simt ca ma prabusesc in uitare..in ignorantza....

next:
Curand am sa-mi desfac aripile

[songbird]

Curand am sa-mi desfac aripile si n-am sa mai stiu miile de leghe de pamant pe derost... cat de curand voi fi departe de aici, departe de lume, de vifor si arsita, sa inghet printre nori si sa ma topesc de tacere in bratele tale... dar...
"Curandul" nostru e mai degraba o notiune relativa cu fatete de sticla... si zborul e imaginativ-luminos, euforic si moale.
Pamantul e in continuare sub picioarele mele, desfasurandu-se in leghe intregi de dureri si abisuri de pace, pamantul blestemat, implacabil e in continuare sub picioarele mele, desi-l reneg. Curand am sa-mi desfac aripile si totul va fi uitat.

Next...
Uitarea noastra e marginita de lacrimi

Edited by songbird, 18 April 2006 - 03:42 PM.

[raluca]

DjCeline, on Apr 19 2006, 12:09 AM, said:

Vinovatia e doar un pretext pentru lipsa curajului de-a iubi ? poate da...poate nu. sunt oare vinovata ca mi-e greu sa renuntz la un trecut plin de vise? sunt oare vinovata ca nu te las sa ma iubesti asa cum vrei? nu sunt curajoasa dar nici lasha...vreau sa traiesc!! sa zbor...sa zaresc fericirea si sa cobor inapoi pe pamant... nu stiu unde sa ma duc...sunt pierduta intr-un abis iar sentimentele se invart in jurul meu...vin si pleaca...se  rotesc..ma ametzesc...iar eu simt ca ma prabusesc in uitare..in ignorantza....

next:
Curand am sa-mi desfac aripile

<{POST_SNAPBACK}>

mi-au dat lacrimile

[DjCeline]

visez ca zbor...visez ca tu esti acolo....departe...si vreau sa ajung la tine. sa te ating, sa te sarut...sa ma pierd in bratze tale. dar cerul se-ntuneca...soarele apune...rafale de vant ma opresc din drumul meu....si ploua...
am uitat unde ma duc...am uitat ce caut...m-am pierdut in neant...si totul este intuneric...imi neg existentza...
uitarea noastra e marginita de lacrimi...cine esti? cine sunt? si plang....

next:
cu mana tremuranda

[songbird]

Cu mana tremuranda pot scrie doar cuvantul "mereu". In rest nu mi-e frica de felul bizar, aproape diplomatic in care literele isi pecetluiesc soarta pe hartie.
Nu-mi pasa catusi de putin de relativizarea absolutului meu. Si mana mea e sigura. Drastica. Nepermis de sincera. Iar literele curg nestingherite. Si veninos de dulci. Ti-am scris "te iubesc" pe un petic de hartie putin lipicios.
si mana mea si surasul tau au tremurat deodata la cuvantul "mereu".

NEXT:
Poate ne-am cunoscut prea devreme

[raluca]

Poate ne-am cunoscut prea devreme...insa simt si acum bataile inimii tale in trupul meu fraged...si nu regret nimic...nici saruturile fugare in mijloc de noapte,nici plimbarile ascunse intr-un parc uitat de univers...nici florile de cires cu care imi plouai dragostea ta...si ma mangaiai cu vantul ca sa ma poti cuprinde in aripile tale...sa zburam impreuna spre cer...sa-l transformam intr-o simfonie, in care stele sunt note de clestar astenute pe portativul Caii Lactee...

iti mai amintesti? ne sopteam unul altuia secrete nestiute...si radeam la soare, plangeam la luna...cantam impreuna armonia zilelor de vara...

acum ploua cu lacrimi...unde sunt florile de cires? de ce nu mai ploua cu flori de cires?...s-au pierdut pana si simplele vorbe...te iubesc...?

next:

ai ascultat vreodata soaptele sufletului tau?

Edited by raluca, 21 April 2006 - 06:49 AM.

[songbird]

Ai ascultat vreodata soaptele sufletului tau? Iti spune el sa pleci privirea? Ti-am mai vorbit despre vinovatie si extaz, iertari si armonie, primaveri de dorinta si muguri de putere... ti-am mai vorbit despre lucruri marunte cand ma simteam marunta la randu-mi, cu mana marunta si-atat in mana ta alba, in taxi. Visele noastre se spulberau pe sosele, copacii se triau din peisaj, cuminti si tacuti, neuitati, nestiuti.

Ai ascultat vreodata soaptele sufletului tau, care iti spune sa crezi?... sa crezi ca undeva in lume o femeie isi frange mainile mici intr-o rugaciune nespusa, undeva in lume o femeie si-ar vinde sufletul ca sa fie macar o ora cu tine in taxi pe drum? pe drum spre niciunde, dar fie... ce mai conteaza?

... sufletul tau a uitat de mult sa-ti sopteasca, s-a plictisit pana la refuz de refuz. si femeia-Saturn nu se mai roaga de mult.

NEXT:
Sunt numai cuvinte, dar...

Edited by songbird, 21 April 2006 - 01:42 PM.

[DjCeline]

Sunt numai cuvinte, dar...intre noi au construit un zid...de care acum ma lovesc! si as vrea sa ma iei in brate dar nu poti..de ce? oare ma mai auzi plangand cand mi-e greu si sunt singura? oare imi mai simti privirea cand te doresc atat de mult? cuvintele...cat rau au putut sa ne faca...
le-ai luat si ai aruncat cu ele in mine fara sa-ti piese ca de fapt se vor transforma intr-o foratreatza care acum mi-a devenit temnitza...nu mai sunt eu...
Au fost numai cuvinte....acum au devenit intuneric...si lacrimi

next:
Intind mana si te simt

[dark_angel]

O lacrima danseaza pe obraz.Poarta cu ea o picatura din tristetea  ce-mi otraveste sufletul.De ce a trebuit sa pleci?e o intrebare pe care vreau s-o strig ca sa se auda pana la tine,oriunde ai fi.Dar ai plecat si nu-mi raman decat amintirile care imi distrug linistea.Imi readuc in minte iluziile in care m-ai facut sa cred,minut de minut,clipa de clipa.Oare ce vroiai de fapt?De ce ai tinut neaparat sa distrugi un suflet nevinovat care nu cunoscuse tristetea pana acum?Sunt intrebari la care nu voi primi raspunsul niciodata.Pentru ca n-am sa te mai vad vreodata.Tot ce mi-a ramas e sa visez.Inchid ochii si te vad.Intind mana si te simtE doar o iluzie,dar e tot ce mi-a ramas...

netx:

Priveste aceasta frumoasa iluzie...

Edited by dark_angel, 24 April 2006 - 12:08 PM.

[raluca]

Priveste aceasta frumoasa iluzie...o lume perfecta, in care toti oamenii traiesc cu sufletul impacat si stiu ce inseamna sa iubesti la infinit...

priveste cruda realitate:o lume in care fiecare stie ce vrea si nu-i pasa daca atingerea acelui ceva inseamna distrugerea altora...

je veux savoir comment t'aimer...dar este ceva ce niciodata nu voi afla intr-o lume inghetata in ghetarul materialitatii....sufletul nu conteaza?

ce e mai valoros in om? oare cineva din aceste zile si-a pus intrebarea asta? si ma intreb: oare a gasit un raspuns?

comme un coeur froid...astept picatura de dragoste ce va salva aceasta lume din decadere...

next:

pentru tine ce inseamna visul?

[dark_angel]

Ma uit la tine  fara sa te inteleg.Oare ce vrei?Nici tu nu stii.Totusi vorbesti necontenit fara sa iei sema de mine.Si eu simt ca obosesc sa te ascult.Dar tu continui.Nu-ti pasa de mine.Te vezi doar pe tine cu durerea ta si atat.Si nici macar asta nu vezi clar.Te doare si suferi  de o viata frumoasa si plangi.Da,tu te plangi pentru ca nu stii ce ai si ti se pare ca totul sta in mica ta tragedie.Macar de ai sti ce-nseamna suferinta adevarata...Cati ca tine am vazut si cat m-am saturat de voi toti!Te-ai oprit?Ce bine!Acum scancesti ca un copil mic caruia i s-a refuzat ceva si a obosit sa urle.
-Pentru tine ce inseamna visul?,te intreb doar ca sa aud un raspuns fara sens...

next:

Lumina ochilor tai e intunericul din viata mea...

[DjCeline]

Lumina ochilor tai e intunericul din viata mea...Zambetul de pe buzele tale este lacrima ce se prelinge pe obrazul meu... Am incercat sa fiu motivul tau de fericire si ti-am umbrit viatza....am incercat sa te ajut insa totul se complica si mai mult.... am vrut sa fiu mai buna pentru tine si am sfarsit prin a ii rani pe toti din jurul meu....tu esti ziua...eu sunt noaptea...esti o raza de soare...eu sunt o sclipire de luna.... ne-am iubit oare candva?

next:
Sunt doar o scanteie in noapte...

[dark_angel]

Sunt doar o scateie in noapte
Pierduta printe ale tale soapte,
Plutesc dusa de suflarea ta
Sa luminez altuia calea.
Viata nu pare corecta
Cand iubirea e pierduta,
Dar imi continui drumul in noapte
Purtata de ale tale soapte.

next:

Soaptele tale ma invaluie si nu ma mai regasesc...

Edited by dark_angel, 02 May 2006 - 12:33 PM.

[songbird]

Hai c-am mai scris si eu ceva, nu ca sa treaca timpul, ci ca sa "invie" topicul. Manu, Raluca... everybody in da house, va astept cu idei, sentimente exorcizate pe foaie/pe web... va astept cu sufletul deschis, va astept intre doua carti si-o pauza de cafea si-un croissant. F*ck the rest.
Si iata si textul, care-i slab, dupa parerea mea, nu din lipsa de idei, ci din lipsa de coerenta   dar astept continuarea voastra, salvatoare speram.

Soaptele tale ma invaluie si nu ma mai regasesc... de undeva din mine visul cauta raspunsuri, scapari, corectii digtale si pseudo-metamorfoze; cat de ciudat e sa traiesti literar si sa te strangi in jurul fiecarui cuvant, sa te deschizi la fiecare semn de exclamare si sa te lasi intimidat cand cerneala picura in virgule negre si crude pe foile umede de lacrimi. Nu mai am nimic decat soaptele tale, uitarea lor dulce si nesfarsita, sfasietoarea dorinta de tine, remuscarea care musca din timp si consistenta albastrului necurat al calimarei deschise. Desigur, nepotrivit si abstract. Teoretic si aberant. Dulce chin. Pseudo-dezmierdare. Ne-regasire si zbucium continuu intre cer, literatura lasciva in cufere moarte, pagini incrustate in pietre si in panza.
... asta sunt, neputandu-mi incerca devenirea.
Recalcularea prozaicului: ma iubesti?!

In continuare:
Suntem ceea ce suntem? Nimic mai mult, dar poate mai putin...

[raluca]

Lex, m-a impresionat ce-ai scris! nu stiu daca ceea ce am scris eu este la fel de frumos, dar prefer sa nu ma gandesc prea mult...vorba lui Ray Douglas Bradbury: "Don't think. Thinking is the enemy of creativity. It's self conscious, and anything self conscious is lousy. You can't try to de things. You simply must do things."

Suntem ceea ce suntem? Nimic mai mult, dar poate mai putin... pe zi ce trece ne pierdem in nestiinta, nepasare...pana si imbratisarea e mai rece, sarutul dat in graba nu mai are aceeasi dulceata ca la inceput...ne plangem unul altuia ca nu stim sa iubim, cand raspunsul la intrebarile noastre se afla chiar in sufletul nostru...ce conteaza ce spune lumea? ce conteaza ce cred altii? lor crezi ca le pasa de noi? totul e bazat pe superficilaitate...si odata ce vrei sa iesi din aceste tipare esti dat la o parte...nu esti destul de bun...vrei sa faci parte din aceasta lume? invata sa fii indiferent si superficial...vrei sa traiesti sentimente intinse, sa-ti simti inima batand nebuneste in trup?invata sa traiesti in singuratate...

totul e la fel, traim intr-o goana dupa pseudo-fericire...da pseudo-fericire, caci putini din noi stiu ce inseamna acest cuvant...multi o vad in vicii...dar cine suntem noi ca sa-i judecam? cu ce drept vrem noi sa schimbam ceva in lume? de ce sa nu o lasam sa se prabuseasca in infernul pe care se chinuie de atat de mult timp sa si-l creeze...de ce? pentru ca ne pasa..pentru ca traim in ea si avem si noi nevoie sa simtim ca facem parte din ea...

urmatoare:

ce mai conteaza daca ei nu vor sa ne acorde nici o sansa?

[songbird]

Ce mai conteaza daca ei nu vor sa ne acorde nici o sansa? Ne-am nascut din pustiu, in pustiu vom trai, refuzand excentric sa fim morti pe dinauntru.
Nu suntem decat urme ale trecutului, dar il putem nega. Uitarea noastra poate prinde radacini... iubirea, si ea. E sansa noastra de a face desertul sa infloreasca.
Fa-ma sa plang si am sa fac sa ploua peste nisipuri... fa-ma sa rad si florile se vor ivi din neant. Fa-ma sa fiu si voi simti ca traiesc in lumina. Avem o singura sansa. Saruta-ma.

Next: Scriu pentru ca sufar, sufar ca sa scriu, constient, irevocabil...

P.S.: Raluca, multumesc pentru aprecieri, desi ti-am spus, simt ca nu am scris totul asa cum trebuia; pasajul tau este chair frumos - mai ales partea cu pseudo-fericirea, desi explicatiile tale coboara putin in prozaic ~ asta era si ideea, nu?!

[raluca]

Scriu pentru ca sufar, sufar ca sa scriu, constient, irevocabil...iar lacrimi curg frante de oboseala ce ma cuprinde, pateaza foaia ce a devenit sufletul meu strapuns de penita cruda, la fel cum realitatea loveste un copil inocent...

scriu, scriu, scriu si nu pot sa-mi opresc sangele ce a inceput sa se prelinga pe degetele mele de atata scris...

sufar, sufar, sufar, Doamne ce chin binecuvantat! sufar pentru a scrie...scriu pentru a suferi...un cerc din care nu pot decat sa ies invingatoare, pentru ca, in final, voi ajunge la cunostinta divina: cea de a-ti cunaste propriul suflet prin sufletul lui Dumnezeu...

next...

Am ajuns sa traiesc prin inocenta unui suflet de copil, prin puritatea unei flori de crin...

[songbird]

NU stiam unde altundeva s-o postez

Azi a fost ultima mea zi de liceu, in cel mai adevarat sens al cuvantului. Daca ma voi aseza vreodata in fata foii ca o scolarita cuminte si voi incerca, in cuvinte putine, sa descriu ultimele clipe ce m-au legat de liceu, acestea ar fi. Nu banchetul (la care nici nu am fost), nu ultimul clopotel (la care am fost, dar fara rost), ci ziua de azi, cu agitatia de dinainte de examen, cu relaxarea fragila de dupa, cu drumul acasa, cu prea putinii oameni care au insemnat ceva pentru mine in anii de liceu, inghesuiti pe bancheta din spate in taxi.

Batea lumina din fata si aveam senzatia ca asta imi va da timp, timp sa respir, sa rememorez, sa retraiesc si sa traiesc... bineinteles ca am uitat sa rad CU ei, cum uit mai mereu, radeam de noi toti in sinea mea insa si-mi era bine acolo, in puful cald al amintirilor.

Ne-am nimerit asa, zapaciti dupa Bac, subsemnata cu "s" mic si fara virgula dupa, cu 3 prieteni la fel de zapaciti, pe care nu mai pot sa ii iubesc cum ii iubeam pentru ca... am crescut.
Acesta este adevarul dulce-amar al privelistilor ce se schimba, al trecerii dintr-o cupa in alta, astfel ne scurgem cu totii prin putina durere, prin rasete, prin lacrimi, acestea sunt visele pe care le duc cu mine mai departe, flori uscate-ntr-o carte.

La geam, Mara... cu care am trait tot ce poate insemna nebunie adolescentina si nu numai adolescentina, Mara de care m-am apropiat in circumstante cel putin hazlii si de care m-am instrainat in stropi mici, ca ploaia. Mara care nu e niciodata cum si-ar dori sa fie, Mara Gabriela careia ii place sa se joace. Mara la geam, razand linistitor, mai mult pentru sine.

Alex "Le Petit" (pentru ca a mai fost si un alt Alex, nu neaparat "Le Grand" caruia ii placea sa-mi priveasca tristetea din privire - ma opresc aici, pentru ca nu stiu exact cum se poate pune o privire in cuvinte). Asadar, Alex "Le Petit", pe care l-am impartit, l-am ... analizat (?!) - dar niciodata nu l-am "disputat" - cu Mara, Alex despre care se spune ca mi-a salvat viata. Si la propriu, desigur, dar cred ca de data asta figuratul e mult mai important. Alex care a stiut sa imi zambeasca ironic, nepotrivit de sincer, degajat, lasand loc de interpretare sau toate deodata. Alex care zambea in taxi cu priviri furise la Mara - unele lucruri nu se schimba niciodata, poate doar se "transforma" putin.

Monica - pe care o cheama de fapt Diana - dar in fine, pentru mine e Monica cea blonda, care ar putea sa cante frumos, Monica tacuta, aproape mistica, prea tacuta si prea misterioasa pentru o fata de liceu cu o viata normala. Dar... asa se nasc poetii. Monica, una din cele doua fiinte frumoase pe dinauntru care mi-au infrumusetat cateva luni de foame sufleteasca si nu numai, foame de muzica hranita delicat (si nu numai!). Spun "una din cele doua" pentru ca cealalta va invata curand ce inseamna fericirea unei mame. Nici ea nu a fost azi cu noi in taxi... ar fi ras cu ochii ei albastri; Monica asta are un fel ciudat de a rade, parca s-ar teme sa nu deranjeze pe cineva.

Dar nu conteaza, imi place azi mai mult decat oricand sa ii aud razand pe cei pe care i-am iubit "liceeneste".

[raluca]

am citit si pe blogul tau Ale si dupa cum ti-am zis si acolo, m-ai lasat melancolica...e foarte profund ceea ce ai scris

[songbird]

Thanks Ralu

Uitati, am scris ceva nou... e prea lung sa-l postez asa ca:
http://www.agonia.ro...8803/index.html

[celindi]

Ma gandeam ca a cam murit topicul asta. Oare s-a pierdut talentul (in afara de al meu care nu a existat niciodata)? Ma indoiesc. Nu mai avem timp? Se poate, insa o data la 2,3,4 zile merita sa iti gasesti 2 momente sa asterni pe o foaie alba un gand, o ruptura din viatza, din vis, din iubire.

Am ajuns sa traiesc prin inocenta unui suflet de copil, prin puritatea unei flori de crin... Am uitat de mult ce inseamna inocenta, frumusetea acestei lumi. Am uitat de mult cum inseamna sa traiesti. Ce rost are sa traiesti cand stii ca totul se va termina si te vei cufunda intr-un amurg nesfarsit, vei disparea si nimic nu va aminti ca ai fost vreodata. Incerci sa uiti de asta, desi niciodata nu reusesti. Arunci afara toate gandurile ce te-ar putea trezi, ce te-ar putea face sa intelegi ca nu esti mai mult decat o secunda in timp. Si uite asa omul isi traieste existenta intr-o minciuna cladita de el insusi, dar uitata de mult, lasata in umbra trecutului, ingropata in vise, pentru a nu fi revazuta. Nu pot trai aceasta fantezie pentru ca ma adancesc adeseori in panza gandirilor mele. Obiectivitatea, ceea ce multi vor sa cultive, a devenit de mult dusmanul acestei lumi. Oare de ce nu vor sa vada asta? Singurul motiv pentru care cladirea nu se leagana inca sunt micile caramizi de la baza- acelea cu zambet pe buze zi de zi, acele mici fiinte ce nu stiu, sau poate nici nu vor sa stie, ce a devenit lumea. Ei amintesc iubirea, trezesc visarea si placerea de a vdea un zambet, de a citit speranta, de a crede ca exista un drum serpuind spre viitor.

Fraza urmatoare:
Ascuns sub ceatza nesfarsita...

Edited by celindi, 31 October 2006 - 02:56 PM.

[songbird]

Ascuns sub ceata nesfarsita a lucrurilor pe care nu le stiu, te-ai pierdut undeva intre drumul de azi si cel de maine... mi-e teama ca ai pierdut insusi sensul, acela de care eu ma agat cu dintii si unghiile... sensul iubirii. Daca traiesti undeva in mijlocul indoielii din teama de a nu fi ranit, inseamna ca nu traiesti cu adevarat. Eu traiesc ca o umbra, dar o umbra murdara de carne si sange - teoretic, traiesc.
Ascult chitara si chiar daca vocea nu ma asculta, chiar daca luminile imi joaca feste si ochii mi se inchid de somnul nepasarii voite, iti cant "see you again on the streets of New Orleans..." - "when we're both rich and famous" ai spune tu... si chitara ar rasuna mai departe din ceata in care te-ai cufundat, intentionat si rece.

Next: Nu stii nimic despre mine...

[raluca]

Tot ceea ce credeam era ca nu stii nimic despre mine...dar cu fiecare clipa ce trecea aveam impresia ca citesti fila cu fila din cartea vietii mele si atunci mi-am dat seama de unde vine acea stralucire din ochii tai...era ca si cum un scriitor ar sta fata in fata cu foaia pe care isi asterne memoriile - asa se prelingea viata mea pe pupila ochilor tai si te pierdeai incercand sa citesti printre randuri...asa treceau toate intalnirile noastre, cuprinsi de lumina lumanarilor, adorand secundele si sorbind flacara din ele, iubindu-ne ca si cum, cu fiecare lumanare ce se stigea, viata noastra se apropia de sfarsit...si detestam amandoi trecerea timpului, caci nimic nu ne placea mai mult decat sa stam imbratisati, avand ca vestminte iubirea...

Next one: cine ar fi zis ca prin suspine putem spune povesti?

[songbird]

Fragmente din ultimele zile:

"Eu am nevoie de cineva care să mi se dăruiască complet, dincolo de orice barieră a îndoielii ori a conservării sinelui, am nevoie de cineva care să trăiască pentru mine şi prin mine, într-un castel de cristal în care singurul clinchet sunt dorinţele mele (...) Şi totuşi, nu ajung la echilibru. Am nevoie şi de cineva care să mă sfâşie (...) Tânjesc să plâng, mult şi sărat, vreau să trec printr-un iad al cuvintelor ca să ajung la extaz, vreau să cunosc începutul mieros în care nu există „doar”, să cunosc lupta, să îl fac să îngenunchieze înaintea mea şi apoi să merg mai departe. Să mă doară – şi când durerea se opreşte, să nu mai rămână nimic decât firescul pas următor. Repet, sunt nebună – o nebună masochistă. Şi nici măcar nu ştiu dacă astea sunt vreodată fericite." - 15 decembrie

"Aş vrea să mă pot juca cu destinul. Cumva, ştiu că sunt mereu cea jucată pe degete – şi mereu cea care pierde. Am darul bizar de a cădea în propriile capcane şi de-a transfera vinovăţia lumii pe umerii proprii, prea fragili s-o susţină. Eu mă fac vinovată de lucruri şi trăiesc cu frica de-a nu fi în plus. Paradoxal, îmi sunt indispensabilă mie." - 18 decembrie

"Îi par un joc complicat, un puzzle de idei, o carte cu tâlc, dar în definitiv, tot un joc."- 20 decembrie

"Mi se întâmplă ceea ce trebuia, ceea ce îmi doream să se întâmple: sufăr. Paradoxal, nu de sentimente rănite, ci de orgoliu (feminin) rănit." - 22 decembrie

[raluca]

so, you finally decided to keep a diary? sunt super fragmentele..pacat insa ca sunt cenzurate...me and my curiosity....dar stii cum e? ca si cum ai incepe o carte ce are rupt finalul...but still, it's beautiful!

[songbird]

Da, ma rog, am un fel de diary in care practic "cenzura sufletului" destul de mult; acestea insa nu sunt cenzurate, ci doar...aaa, selectionate pacat ca nici eu nu stiu finalul cartii...

[raluca]

Am început încet şi tremurând timid (de frig...sau poate era teamă)...mergeam pe bulevardul aproape pustiu, cu pete de zăpadă ivindu-se ici colo pe trotuarele goale. Parcul, cu luminile albastre oglindindu-se-n fulgii căzuţi în grabă pe un pământ secat de dorinţă, părea desprins din poeziile lui Eminescu - o imagine pură a drumului spre Eden, miracolul în sine, acolo, sub ochii mei ce căutau de-atât de mult sublimul. Îl şi vedeam - romanticul şi geniul neînţeles, eternul Eminescu stând la poveşti cu bătrânul Creangă pe-o bancă umedă, cuprinşi în căldura luminii, uitând de timp, sfidându-l de-a dreptul, ba chiar chemându-l şi pe el să ia parte la poveşti, ajungând să se contopească cu ele. Şi deodată, în plină singuratate feerică, cu toată teama ce o simţeam pentru acest nou început, mi-am dat seama cât de deschis îmi era sufletul...şi, ca şi cum aş reluat o discuţie cu un vechi prieten, mi-am îndreptat privirea spre cer ca să vorbesc cu El. Atunci am realizat că nu petrecerea sau artificiile, nu şampania vărsată sau banii aruncaţi pentru noroc au fost importante, ci visele şi lumina ce le ţineam strâns în mână, îmbrăţişarea caldă şi mult dorită a sufletului darg, acea plimbare prin pustiul dimineţii şi Dumnezeu alături de mine e ceea ce însemna noul început. Sentimentul de linişte şi împăcare, până şi teama, totul era sfâşietor de dulce, plăcut si parcă desprins din vise...

(2.01.2007, 6:22)

[celindi]

Vad ca s-a rupt sirul. Oare nu ar fi bine sa faca Manu un alt thread in care sa punem gandurile astea, iar aici sa revenim la franturile legate?

Pana atunci pun si eu ceva... e scris mai de mult, vreau sa dezvolt un pic ideea:

Discurs despre societate

Ma simt straina de tot: de lume, de viata, de mine insami chiar, dar mai cu seama de societatea care imi repugna orice incercare de a ma integra. Ea nu ma vrea. De ce ar face-o? De fapt nu vrea pe nimeni. Paradoxal, societatea nu este formata din oameni (nu stiu daca a fost vreodata) ci din interese, fatade si aparente. Esenta s-a pierdut pe drum. Nimeni nu mai stie unde si cand, dar nici nu pare sa le pese. Poate ca in final nici nu a existat vreodata. A fost si ea doar un vis frumos, o iluzie care dispare tocmai cand incepi sa crezi in ea.
Fara esenta, fara motiv de a exista, societatea a devenit cea mai proasta gluma a secolului nostrum. Cel mai bun mod de a o trata este sa o ignore, sa fugi departe incercand sa scapi de mrejele sale, precum si anticii fugeau de cantul sirenelor. Sirenele anticilor greci, Ielele din legendele romanilor, s-au transformat toate acum in iluzia, iluzia vieztii, dar mai cu seama iluzia ce o numim societate. As vrea sa zbor departe de aceasta iluzie, sa plutesc printre stele nemuritoare ce privesc neputincioase o lume aflata in continua degradare, dar care da impresia ca evolueaza. Evolueaza catre ce? Catre distrugere cel mai probabil,… distrugerea ei si a tot ceea ce a mai ramas pur. Nu exista puritate intr-o societate moderna; lumea a uitat ce inseamna.
In final nu avem nevoie de societate, cum nici ea nu are nevoie de noi. Zi de zi ne agatam cu disperare de acest cuvant, de o insemnatate pe care nu o cunoastem desi noi singuri i-am dat-o, un cucant in care vedem salvarea. Si totusi nu realizam ca aceasta salvare este in fond un lant care de tine pe loc.
Nu, societatea nu este salvarea, este doar o minciuna pe care am auzit-o de atatea ori incat am ajuns sa o credem. Pierduti in eacsta minciuna am uitat ce inseamna comunitatea. Pentru ca, oricat de straniu ar parea, niciodata cele doua nu vor fi sinonime. Nu izolarea este salvarea in lipsa societatii. Un om care vede in izolare o viata nu traieste cu adevarat. Intr-un tarziu poate vom reusi sa vedem cat de importanta este o mana de ajutor la nevoie, un zambet cand totul pare ca se naruie, lumina care ne arata drumul.